Ratiune si simtire sau arta echilibrului

Despre paradoxul uman s-au scris si spus atat de multe incat ma simt jenant sa incerc sa mai scriu si eu...Ceea ce ma surprinde insa referitor la acest paradox este constanta lui...indiferent de eopci, de secole, de nationalitati, zodii sau sex el ramane acelasi....In ciuda tuturor diferentelor dintre oameni esenta pare a fi aceeasi, ceea ce ma face sa cred ca avem cu totii un eu comun, care transcende timpul si spatiul la nivel fizic...e un eu atemporal, impersonal ce se manifesta in diverse forme, culori si principii, ramanand insa acelasi in esenta....Uite de exemplu, iubirea, este simtita la fel si de Romeo si Julieta dar si de un cuplu din SUA de pilda, in anii 2000...Tristan si Isolda, fie ca au existat in realitate fie ca au fost transpuneri ale autorului, au simtit aceiasi fiori ai dragostei...Sentimente precum teama, durerea sau iubirea raman constante de-alungul timpului dovedin astfel natura noastra comuna...simtim la fel, gandim dupa aceleasi principii si conexiuni logice...avem aceleasi nevoi si aceleasi probleme indiferent de tara, epoca sau infatisare...Suntem fete ale aceluiasi zar, dar traim in iluzia unicitatii totale...Oare de ce ne re-gasim in altii??? Nu tocmai pentru ca ne asemenam cu ei??? De ce nu iubim oameni care ne seamana fizic, ci doar pe cei care ni se aseamana sufleteste?? De ce iubirea nu are varste si nu cunoaste limite?? Nu tocmai pentru ca este stabilita dupa niste coordonate transcedentale si atemporale??? Am citit undeva ca de fapt sentimentele nu au nicio o legatura cu inima...ci ca ele se nasc si persista la nivel de creier...si totusi...simtim, fizic, chiar, cu inima...ce sa inteleg eu de aici?? ca am un creier atat de smecher incat ma induce in eroare, facandu-ma sa cred ca simt cu inima, ca sa ma razbun pe ea??? Lasand gluma la o parte, ceea ce ma surprinde in lumea asta este tendinta catre individualism si unicitate pe care o tot vad, din ce in ce mai pregnant, in ultimii ani, peste tot in jurul meu....EU a devenit subiect principal in aproape toate domeniile...desi nu are nicio legatura cu egoul sau cu eul principial, ci doar cu manifestarile materiale, exterioare, ale unui eu personificat intr-o persoana...

libertatea de a trai...

Ani la rand m-am regasit in ceilalti...am cautat sa fiu cea tare si puternica pentru cei din jurul meu, sperand, inconstient, ca asa ma voi regasi...Ani la rand mi-am intunecat sufletul si mintea cu intrebari si mistere pur umane, incercand parca sa descifrez misterul sufletesc....si am uitat sa imi traiesc viata de zi cu zi, viata cu zambete si nervi, cu stress si bucurii, cu esecuri si victorii, cu batalii si curse de castigat...m-am refulat intr-un suflet surd si frustrat uitand ca sunt OM, format din trup si suflet si ca a fi in viata inseamna a gasi echilibrul dintre interior si exterior...Acum simt ca ma trezesc, desi peste ceva ani s-ar putea sa consider aceasta trezire o greseala adolescentina...dar nu mai conteaza...am invatat ca trebuie intotdeauna sa fac ceea ce simt, ce vreau, ce visez, sau macar sa incerc sa fac...sa invat sa ma iubesc pe mine si sa ma respect, sa ma alint si sa ma dadacesc....sa zambesc in fiecare dimineata catre mine insami si sa imi propun sa am o zi mai buna ca ieri si mai putin buna ca maine....Am invatat sa ma ascult fara sa incerc sa ma limitez in canoane, principii sau reguli etice...sa vorbesc cu mine fara sa ma critic sau sa ma cert...sa ma accept asa cum sunt ...sensibila, vesela, firava, incapatanata, vulcanica si puternica in acelasi timp...sa imi accept paradoxurile fara sa incerc sa le sterg sau sa le anihilez....am invata sa fiu eu, cea parasita si uitata de mine insami in ultimii ani...