FRUSTRARI- SPOVEDANII

Prin natura, zodie, fire si mostenire sunt o introvertita intr-un fel ciudat. Extrovertit la prima vedere, prietenul tuturor, umarul de sters toate lacrimile necajitilor, mana de ajutor permanent intinsa...inlauntrul eu zace unul dintre cei mai secretosi oameni cu putinta.
Nu spun niciodata ce simt sau ce gandesc si rarele cazuri in care se intampla sunt scapari datorate unor descarcari nervoase. Nu tac pentru ca vreau sau ca ii place sa fiu interesanta...tac pentru ca mi-e rusine de propriile mele trairi, mi-e teama de ceea ce cei din jurul meu ar putea gandi despre ine...Mi-e teama sa ma dezvalui celorlalti ca nu cumva candva sa a umileasca sau sa ma jicneasca facand referire la vreo slabiciune de -a mea...Mi-e teama de fapt de vulnerabilitatea in fata celorlalti, de refuzul sau abandonul celorlalti. Este proabil o lipsa de incredere in mine insami....a probabil ncredere doar in imaginea de pe retinele celor din jur...

Nu suport umilinta, nu suport rusinea, critica sau bataia de joc...nu imi place infrangerea, esecul sau inchisul usii in nas...nu suport sa plang in fata altora...am o ciudata nevoie de intelegere si de prieteni dar o permanenta reticenta fata de ei. Sufar de fobia singuratatii combinata in mod paradoxal cu fobia de oameni...Plang in coltul meu in fiecare noapte dorindu-mi sa ma pierd fara griji in bratele unui prieten care sa imi spuna: a incredere in tine, totul va fi bine...care sa imi sopteasca incet la ureche...ridica-te, mai ai de urcat pana in varf...in acelasi timp orice mana intinsa sau orice usa deschisa spre marea prietenie este respinsa gratios, cu tact si lipsa de timp....refuz mana intinsa cu un zambet dragut si vinovat, ca peste 10 minute sa regret amarnic decizia refuzului.....

despre TE IUBESC!

Te iubesc...iti spun din cand in cand, iti spui din cand in cand...imi spui din cand in cand..te iubesc prin definitie trimite la sentimente, la o stare suprema de beatitudine, la un transcendental in care eul devine celalalt prin transferul iubirii din unul in altul, alcatuindu-l impreuna pe acel "ei"...un promotor al EULUI Universal in care eul fiecaruia se transpune in altul fiecaruia, si toti ipreuna formeaza impreuna TOTUL...


Te iubesc este traire intensa, intima, speciala...este ceva personal, ceva ce se intampla doar inlauntrul nostru...te iubesc este doar o forma pala prin care explozia de sentiente si trairi din noi vrea sa iasa afara...e doar un semn, o licarire....un semnal pe care incerca sa il tragem anuntand parca un eveniment maiestuos...Te iubesc este un strigat disperat al propriului nostru eu prin care ne anuntam victoria impotriva izolarii, a egocentrismului, a narcisismului si a teamei de altul...Prin te iubesc deveni deschisi spre alteritatate, spre dvinitate, spre noi vazuti din exterior, spre daruire, spre contopire...T e iubesc este biletul de iesire spre marele Alter Ego, este dovada propriei noastre umanitati.

te iubesc nu este doar un simplu cuvant, o simpla declaratie, un cuvant spus la intamplare...in te iubesc ne regasim pe noi insine, il regasim pe celalalt si ii regasim pe altii. El reprezinta dovada unei maturitati sufletesti, o maturitate ce presupune asumarea unor trairi ce ne depasesc logica, ce ne inving ratiunea...trairi ce au ca actor principal sufletul...

te iubesc inseamna fuga in bratele celuilalt, abandonarea in fata necunoscutului, a visarii, a elancoliei si a sperantei...prin te iubesc invatam sa renunta la cenzura dura a materialului si a rationalului...Te iubesc anunta depasirea si stergerea tuturor barierelor sociale, etnice, religioase, sociale...lingvistice si oricare altele...Cand spunem te iubesc nu avem varsta, culoare sau religie....nu tinem cont de nimic material ci ne rezumam doar la spiritual.

Prin te iubesc ma recunosc pe ine ca eu, ca entitate ...te recunosc pe tine, celalalt, atat de diferit si totusi atat de asemanator...prin te iubesc iti declar ca eu acela atat de unic si special ma deschid catre tine, acela atat de unic si de special ...noi acei doi unici vo deveni unul, puntea noastra de legatura fiind acest simplu TE IUBESC.

TE IUBESC este poarta spre un nou univers...un univers in care unul devine doi, in care unicitatea se dubleaza dand nastere alteritatii si nascandu-se in acelasi timp din alteritate. Un simplu te iubesc reprezinta un nou inceput, o viata noua....o alta sansa...inseamna renasterea, speranta. viitorul...te iuesc aduce cu sine noul si necunoscutul, riscul si esecul...te iubesc inseamna dezgolirea de imagine si invelirea in eu insumi.

Iubim zi de zi mai mult, azi mai mult ca ieri, maine mai mult ca azi...permanent intr-o cautare de mai mult, mai intens...ne dorim in taina sa spunem acel te iubesc atat de eliberator si sa auzim la randul nostru deschiderea celuilalt printr-un acelasi te iubesc...visa intr-un vis ascuns pana si de ochii nostri ageri la un te iubesc permanent, la un gol peranent in stomac....la fluturi colorati si artificii de sentimente vesele..visam ascuns la beatitudinea unui atat de simplu si atat de coplex te iubesc..

UITAREA DE SINE

Unii oameni se pierd de ei insisi in bautura...altii in droguri...altii in vise...eu ma pierd in obsesii. Fie ca sunt work-hoolic ori love-hoolic, tot osesie se numeste. Viata mea pare de cele mai multe ori un carusel cu doua niveluri: sus si jos ce uneori stationeaza ca apoi sa coboare vertiginos sau sa urce, dupa caz....Totul pare asemenei unei roti care se invarte la nesfarsit, trecand periodic pin aceleasi locuri, atingang mereu aceleasi puncte si facandu-mi viata un adevrat sir de deja vu-uri.

Mi-a luat mult timp sa imi pot vedea viata din afara asemeni unui simplu spectato,r, sa ma pot detasata punct cu punct, particula cu particula de ceea ce eram EU. Mi-a luat mult timp nu desprinderea propriuzisa ci pozitionarea in afara mea, a tot ceea ce tinea de mine si ma reprezena ntr-un fel sau altul...Detasarea de mne nici nu cred ca s-a intamplat cu adevarat vreodata...nu te poti detasa de ceva de care nu te-ai apropiat nicioata...de ceva cu care nu ai fost niciodata contopit..Si de fapt obsesiile mele nu au fost decat scuze si motive de a fugi de mare contopire cu mine nsami...mi-am cautat intotdeauna motive sa nu mai uit la mine, sa nu fiu disponibila niciodata...mi-am ocupat agenda fie cu iubiri si pasiuni obsesive fata de barbati, fie cu pasiuni ucigase fata de activitati, fiecare dintre ele absorbindu-ma pas cu pas, si facandu-ma sa uit de mine insami...Fiecare obsesie ma consuma si ma omora incet, lin....asemeni unui drog ce imi creea iluzia ca sunt vie cand de fapt ma ucidea lent si sigur...Fiecare noua provocare insemna un nou motiv de a trai, fiecare inceput insemna o noua nastere cu o moarte sigura...M-am pierdut incetul cu incetul consumandu-mi esenta in tot ceea ce am facut, lasand cate un pic din eul meu atat de disperat sa ma intalneasca...mocnea pasiunea in mine....dar eu am aruncat-o in afara mea...cu o ura inconstienta...cu o ciuda sadica ..Fiecare inceput era o intrecere cu mine insami, un pariu pe care trebuia sa il castig printr-o moarte cat mai rapida si mai dureroasa a inca unei parti din acel EU....

Sunt un personaj obsesiv si nu am nevoie de nicio hatie oficiala care sa imi ateste acest lucru...propriile mele actiuni repetate sunt dovada vie..argumentele unui diagnostic inspaimantator pentru multi. pentru mine insa este un mare pas spre mine nsami...puterea de a-mi recunoaste defectele, minusurile...de a ma vedea asa cum sunt...lasa, obsesiva....tematoare...singura, egoista...uitata de mine insami

Missing you

Mi-e dor de tine!!!! Mi-e dor de ceea ce eram cand eram in tine, cu tine si langa tine...Nu tu mi lipsesti in realitate, ci frumusetea si zambetul cald pe care le avem cand erai langa mine...Nu dupa tine plang de fapt ....plang dupa acel eu care a disparut o data cu tine...te caut in tot: stele, oameni, nori, adieri de vand, saruturi, lacrimi, vise...te caut pentru ca acolo unde esti tu acolo sunt si eu, acea eu pierduta o data cu tine....Nu esti nicaieri....esti pierdut pentru eternitate, pe vecie si ma ingrozeste gandul ca nu ma voi mai reintalni cu mine insami...Nimeni si nimc nu mai imi poate aduce inapoi acel eu pe care tu l-ai adus la lumina zilei, acel eu renascut din cenusa unei existente fade si reci, pierdute in intunericul propriei dureri...Ma cautam de ani de zile prin diferite moduri si modalitati nestiind ca nu eu ma pot regasi, ca nu imi e scris sa ma renasc singura, nestiind ca demiurgul meu pe acest pamant esti tu...ca numai prin tine eu ma voi putea gasi...Mi-ai facut cunsotiinta cu acel eu la care doar visam sa il am, mi l-ai redat si mi l-ai dezvaluit....asemeni unui copil m-am retras intr-un colt tinandu-l strans in brate si sorbindu-l din priviri...privandu-te din cand in cand cu ochi mari si vii in semn de multumire....ai vrut sa imi aci un dar, darul cel mai de pret pe care orice om si-l doreste in aceasta viata..propriul EU...nestiind ca acel eu nu traieste decat in simbioza cu tine, ca nu poate trai decat alaturi de tine si ca intre demiurg si gazda te va alege pe tine....Plecand mi-ai rapit din nou darul, lasandu-ma rece si trista intr-o cautare oarba si rece a lui a fost...

THE END -inguri

Sfarsit...Totul are un sfarsit, un final....orice inceput devine in timp un a fost ce se termina. Sfarsiturile sunt grele, sfasietoare ...ne secatuiesc, ne transpun si ne modifica genetic sufletul, marcandu-ne pe nesimtite firea interioara...Sfarsitul inseamna cutremurarea dorintelor, a credintelor....a totului din care ne consideram parte...sfarsitul inseamna ruptura,pierdere...mutilare sufleteasca...

Uneori finalurile ne surprind asemeni unor tornate ravasindu-ne si intorcandu-ne universulcu susul intors...alteori le hotaram noi momentulalegand sa spunem STOP si de la capat. de cele mai multe ori nu reusim sa gasim capatul, intorcandu-ne zi de zi , clipa de clipa la ceea ce tocmai s-a sfarsit, sfartecand totul in mii de bucatele, traindu-le over and over de teama sa nu le uitam. Sfarsiturile sunt tragice fie ca ne sunt date fie ca ne sunt alese..ele aduc durere si rupturi sufletesti. Orice final aduce cu sine introspectie, regrete, incapacitatea de a mai vedea calea de iesire, pierderea in trecut, dorinta de a deveni Dumnezeu si de a aduce trecutul inapoi...Sfarsitul ne aminteste ca suntem muritori si orice niciodata devine brusc doar odata, orice nicicand devine brusc atunci cand...Sfarsiturile ne amintesc de timpul uman, un tmp ce are inceput si sfarsit...Oricine are un sfarsit si orice se termina intr-un final.

Urasc sfarsiturile, mai ales cand nu le aleg si cand ma surprind, atunci cand se intampla sa se sfarseasca lucruri pe care le iubesc si care ma fac fericita...Urasc sa imi iau adio, sa constintizez imposibilitatea lui va mai mai fi, sa numesc fiecare gest sau vorba ca fiind ultimul....Urasc sfarsiturile fiindca ma secatuesc de tot ce am mai mfrumos in mine, rup parti umane dintr-un suflet impietrit lasandu-l rece ca un sloi de gheata...Orice sfarsit inseamna adio, ultima oara, ultimul gand, ultimul gest....ultimul adio si aparitia rece si surda a lui NICIODATA...Un niciodata care face acel sfarsit implacabil, de neschimbat, care intoarce cutitul despartirii in rana lui adio...

GENIUL SI GENIILE

Genialitatea a devenit cunoscuta in istorie prin nume precum Mozart sau Eistein....Galeria numelor geniale din istoria omenirii este clar ca nu se rezuma doar la aceste doua nume...si nici cunostiintele mele...Genialitate este tot ceea ce depasseste limitele normalului, ce transcende puterile muritorilor de rand ...tot ceea ce inseamna excelent, foarte bine, peste medie, nemaintalnit, este numit genial. Genialitatea tinde astfel sa devina un semizeu...geniul nu este nici muritor de rand, deoarece depaseste limitele conditiei umane normale, dar nici Dumnezeu, deoarece nu se defineste prin perfectiune pe toate planurile...El este la jumatatea drumului pe care muritorul il strabate pana la Dumnezeu. Este mai bun decat muritorul, fiind o varianta imbunatatita a acestuia, dar mai putin bun decat Dumnezeu fiind doar o pala imitatie a perfectiunii divine. Geniul prin excelenta este omul extremelor, desi prin statut este conditia echilibrului, al imbinarii dintre fiinta umana si cea divina. Geniul nu intruneste conditia perfectiunii multilateral dezvoltate, el exceland de cele mai multe ori intr-unul sau doua domenii....ceea ce este curios este faptul ca mare parte din genii au apartinut unor domenii precum muzica, pictura, poezia, stiinta. Geniile stiintifice s-au afirmat prin inovatie, prin prespective futuriste si capacitati de medii intuind evolutia societatii umane. Acestea sunt exceptiile si reprezinta o forma mai evoluata a conceptului de geniu, dezvoltandu-se ulterior geniului artistic. Daca acum genialitatea se manifesta in multiple domenii, acum 1000 sau chiar 500 de ani, genialitatea stiintifica era catalogata drept eretism, nebunie sau chiar vrajitorie.Geniul stiintific era ereticc in timp ce cel artistic era doar geniu.
Am observat ca procentajul genialitatii a scazut dramatic in ultimile decenii, iar explicatia est euna relativ simpla. Evolutia si progresul se intampla de o mie de ori mai repede decat acum cateva sute de ani, motiv pentru care genialitatea latenta nu mai are timp sa se afirme. Totul se intampla cu viteza luminii, stiinta este mult mai dezvoltata si mai avansata, curiozitatea umana mai crescuta iar dorinta de a cuceri macar la nivel de idei universul din ce in ca mai puternica.
Ajung astfel la doua ipoteze: fie genialitatea din epocile trecute a fost genialitate doar pentru ca nu a existat un progres stiintific rapid, fie oamenii zilele noastre sunt mai ageri, mai dezvoltati intelectual...am ajuns asadar a concluzia ca statutul de geniu este din ce in ce mai greu de obtinut intr-o lume atat de avansata si de rapida ca ce a in care traim si ca mediul cel mai propice pentru afirmarea geniilor a apus demult, o data cu progresul stiintific.

Deci....dorinta mea de a ma face geniu cand voi fi mare pare din ce in ce mai greu de indeplinit...E o meserie usor de dobandit insa enorm de greu, poate chiar imposibil de practicat si de facut cariera.....

Idei despre cuvinte: eseuri de indragostit

Idei despre cuvinte: eseuri de indragostit

teama de ceilalti

Intotdeauna m-am intrebat ce ii motiveaza pe oameni in actiunile lor? Sunt constienta ca mare parte din motivatie este una de natura subiectiva, ca suntem uneltele propriilor dorinti ascunse sau neascunse, ca in fiecare din noi zace intr-o forma mai mult sau mai putin latenta dorinta de a deveni mici zei, insa nu cred ca este doar atat. Fiecare gest, privire, gand sau actiune are o motivatie extrem de puternica si de clara chiar daca poate uneori nici noi, proprii autori nu o putem descifra in totalitate. Sunt convinsa ca nu exista blank moments, cel putin nu in cazul oamenilor normali...poate doar la bolnavii de Parkinson.Cu toate astea daca as face un sondaj bazat pe sinceritate, sunt convinsa ca mare parte din intervivati vor recunoaste doar 50% din actiuni ca fiind constiente, lasand cealalta jumatate pe fondul intamplarii, al neprevazutului, blank moments urilor, neatentiei sau chiar a betiei. Si totusi, motivatia exista chiar daca uneori nu vrem, inconstient sa o recunoastem....Si aici tot de motivatie este vorba...Se schimba doar fondul discutiei si subiectul intrebarii: ce ii face pe oameni sa nu recunoasca sau sa isi ascunda pana si de ei insisi motivatiile propriilor actiuni..Sa fie oare teama de critica sociala, teama de excluziune, teama de propria uratenie sufleteasca, teama de a nu fi judecat, teama de a nu reusi....toate se reduc la teama, dupa parerea mea....Ne ascundem de noi insine si de ceilalti din teama de a nu fi altfel decat dorim sa parem

IERI, AZI SI MAINE

Mi-aduc aminte cum, copil fiind, eram intrebata ce vreau sa ma fac cand voi fi mare..iar eu raspundeam inocenta si visatoare la viitoarea mea meserie...GENIU!!! Poate acum, intr-o era a internetului si multifunctionalismului, intr-un libertinaj excesiv, genialitatea nu pare a avea nimic incriminator, insa atunci, intr-o epoca comunista si cenzurata, visul meu trezea crispari pe fetele musafirilor....Maicamea nu si-a putut explica niciodata de unde auzisem mirabolantul cuvant insa dupa o perioada renuntase sa mai cerceteze...incapatanarea cu care imi promovam viitoarea melodie o speria mai tare decat cuvantul si modul in care mi-l insusisem...Mai tarziu, prin adolescenta, m trezeam afirmand ca eu nu am venit pe lumea asta doar sa fac o umbra plapanda pamantului...ci o adevarata eclipsa...Ai mei saracii ramaneau inmarmuriti de cate ori cineva imi punea cate o intrebare mai cu substrat...raspunsurile veneau intotdeauna ca un trasnet asupra auditorului. Cu toate astea niciodata nu au incercat sa imi ingradeasca libertatea de exprimare, ma lasau sa ma exprim conform traznailor ce imi zburau prin minte, fiind adeptii unei educatii libertine. ca au facut bine sau rau doar istoria propriei mele persoane o poate demonstra.
Imi amintesc de timiditatea si ciudatenia ce ma caracteriza pana in adolescenta...un copil mic, bondoc chiar supraponderal, cu pielea ciocolatie, ochi mari si curiosi si sprancene ce pareau permanent ca se mira...un copil urat, asa ma caracterizam...urat si singur. Mai tarziu am descoperit rand pe rand misterele vietii si caile umanului....frumusetea nu statea in buze ci in suras, simpatia nu statea in trasaturile fetei ci in caldura ochilor....prietenia nu se regasea in frumusetea exterioara ci in interior...uratenia mi-a dat lectia umanitatii. Am invatat sa fiu umana, sociabila si prietenoasa din fire si nu din aspect...pentru ca atat aveam, caracterul...Rand pe rand, la intervale de timp imi schimbam propriile conceptii de viata...i n functie de evenimentele ce mi se intamplau. Asa am ajuns la concluzia ca nimic nu este intamplator in viata, ca totul are o semnificatie karmica, indiferent daca noi o descifram sau nu. Si plecand de la premisa asta am inceput sa imi analizez trecututl, sa caut semne karmice pe care mai apoi sa incerc sa le transform in semne, pilde, povete, lectii de viata...DE CE ul a devenit al doilea meu eu.
Uneori ni se intampla lucruri pe care le catalogam drept inexplicabile, alteori intamplatoare, alteori noroc alteori ghinion...insa de prea putine ori le spunm karmice, de prea putine ori incercam sa le aflam subintelesul....Le primi ca atare si mergem mai departe incercand sa le uitam sau sa le savuram, dupa caz, uitand sa luam din ele ce este mai important: simbolul. Traim intr-o lume plina de mister desi de multe ori pare imposibil. Insusi propriul nostru trup este un mecanism ce functioneaza dupa legi pe care nicio stiinta nu le-a putut descifra in intregime. Purtam misterul in noi, cu noi, pretutindeni. a devenit atat de impregnat in propria noastra fiinta incat am inceput sa o ignoram pana la uitare...
Poate daca am acorda mai multe importanta propriei vieti si propriilor evenimente am putea sa ne apropiem mai mult de noi insine...poate o simpla privire in urma din cand in cand ne-ar ajuta sa ne descifram propriul drum in viata. Poate ar trebui sa reinventam psihanaliza intr-o forma mai umana, fara hipnoza sau simboluri sexuale, fara frustrari sau secrete ascunse bine in colturile mintii...poate ar trebui redenumita...ego-analiza si nu psihanaliza....poate ar trebui sa ne intalnim mai des cu noi insine prin intermediul amintirilor despre noi insine, sa ne analizam cele doua imagini: de atunci si de acum, si sa ajungem la adevarata esenta. Poate ca ne focusam prea mult pe maine si acum de teama de a nu deveni prizonierii lui ieri...din teama ignoram ieri ul uitandu-l, fugind de el ca de o naluca. Poate ca ieri, azi si maine au fost inventate pentru a trai in echilibru. Ignorand una din parti echilibrul se distruge transformandu-se in haos...si uite asa ajungem simpli robotei...stresati, nervosi..uraciosi, tematori, singuri si rataciti...
Am inceput povestea cu o scena din copilaria mea, in semn de exercitiu...mi-am propus ca in fiecare zi sa imi dedic o jumatate de ora pentru a-mi reaminti ceva din viata mea...Poate ca am mai ratacit semne pe drum si paote ca reintorcandu-ma, le voi regasi...Nu am venit degeaba pe aceasta lume...vreau sa fac mai mult decat o simpla umbra pamantului...poate nu o eclipsa cum spunea copilul din mine, dar macar voi incerca....sa mentin echilibrul dintre IERI, AZI SI MAINE...Ieri m-am nascut....azi cresc...maine voi muri....Ieri, azi si maine sunt toate trei la un loc, EU...Nu vreau sa pierd nimic din mine!

FOREVER FRIENDS SAU ILUZIA PRIETENIEI

Omul m-a fascinat dintotdeauna, indiferent de culoare, aspect, sex sau mai stiu eu ce semne materiale si fizice...m-a fascinat atat de tare incat am incercat sa il studiez de fiecare data cand l-am intalnit, atent, lucid, logic...Fascinatia misterelor descoperite s-a transformat incet incet in obsesie, in atasament, ca mai apoi sa cada in panta rece si aspra a dezamagirii. Si asta clipa de clipa, asemeni unui perpetuum mobile al tradarii umane, fara sa renunt la obiectul studiului meu, indiferent cat de tare ma facuse sa alunec pe panta durereroasa a tradarii. Nu omul ma ranise, nu omul ma raneste, si nu omul ma va rani...propriul meu orgoliu, propria mea pretentie de autostiutor...egoul uman care prefera mai degraba sa isi proiecteze visele in iluzii ce poarta chipul oamenilor din jur, decat sa se erijeze in conducatorul propriului destin.
Cu totii trecem prin momente de fascinatie si atractie mai mult sau mai putin erotica fara de semenii nostrii...cu totii incercam marea prieteniei si a deschiderii cu degetul nesigurantei ca mai apoi sa inotam exuberanti in oceanul atasamentului si al prieteniei vesnice....apoi cei mai multi dintre noi naufragiaza pe insula singuratatii aruncati de valurile ignorantei si ale tradarii...Cu totii am fost macar o data tradati de un prieten...
Cu toate astea lectia invatarii de minte nu functioneaza prea bine la marea majoritate a oamenilor...ca daca ar functiona am fi o planeta de straini si singuratici, inchistati asemenea unor salbatici...am muri in cel mult 10 ani de viata din pricina frustrarilor si gandurilor neexprimate, in lipsa dialogului deschis cu un semen....Noi oamenii avem darul asta fascinant al descrierii celui mai mare mister din lume...sufletul. darul vorbirii nu ne-a fost dat pentru a ne diferentia de animale...ci pentru a ne ajuta sa ne de descoperim sufletul prin dialog sau monolog, dupa caz.
Exista totusi un ceva anume care nu ne lasa sa ne insinguram, instinctul de turma care ne leaga invizibil de semeni, ne cheama spre ceilalti. Si oricat de multe lectii despre increderea tradata am primi tot nu putem renunta la darul prietenie, intr-o nebuna naivitate ca nimic nu este pierdut.

Am cunoscut darul prieteniei si l-am venerat ani la rand ridicandu-l la grad de cult. poate unde pentru ca am fost un copil singur la parinti fara copii in jur. Poate singuratatea unei copilarii petrecuta in povesti si basme mi-au dezvolat o teama de singuratate si au transformat-o, la adolescenta, intr-o dragoste de oameni exacerbata...poate ca asta sau poate nevoia mea de a fi ascultata si inteleasa...sau poate nevoia de a simti ca exista cineva caruia ii pasa de mine...sau pasiunea mea pentru caracterele umane...sau nevoia de a cunoaste oamenii in masura in care intr-o inconstienta nesimtita imi cautam chipul din oglinda...cine stie de ce...cert e ca dintr-o nevoie de ceva am inceput sa practic religia prieteniei. Si ori mi-a dat Dumnezeu darul prieteniei la nastere ori mi l-am slefuit si dezvoltat pe parcurs, cert este ca am trait adevarate vieti de om alaturi de prietenii mei.

Mi-am respectat prietenii, incercand sa pun intotdeauna pe primul plan prietenul si nu orgoliul meu, sa inteleg ou si conjunctura, sa ajut neconditionat...sa iau in brate un suflet trist sa mangai un obraz plans...sa ain o inima ranita, sa ajut un trup bolnav sau sarac...sa impart, sa daruiesc, sa ascult si sa inteleg...am invatat sa ma daruiesc cu o fidelitate demna de invidiat...sa ma lupt i sa castig pentru prietenii mei....au fost multi, fiecare mi-a oferit o viata de om, un zambet si satisfactia de a ma simti cu adevarat iubit. Fiecare a avut ceva special, doar al lui, un ceva ce ne lega ca un fir invizibil. Fiecare a stiut sa imi aprecieze prietenia si sa nu ma faca sa imi regret daruirea. de la fiecare am invatat cate ceva, fiecare m-a marcat intr-un anumit fel...ajungand ceea ce sunt astazi...

Destinul a facut ca de cativ ani sa fiu singura si izolata, ascunsa in vagauna propriului meu eu, neizonita de nimeni decat de mine...Toti au plecat dusi de valtoarea unei vieti mai bune, iar eu golita m-am refugiat in mine petrecand cate o zi din an cu fiecare in mintea si in gandul meu...Ceea ce eram cu ani in urma a ramas o amintire...si asta nu pentru ca mi-e frica de prieteni...mi-e frica de durererea de a-i pierde. Paradoxal...fug de potentialii noi prieteni in ideea ca ma voi feri de durerea unei pierderi ina nu fac decat sa nasc o nou durere...durerea singuratatii...

Singuratatea e unul dintre cele mai crunte blesteme care se pot abate asupra unui om...Neputinta de a-ti goli sufletul duce de multe ori la depresii si la transformari radicale si vesnice in sufletul unui om...Absenta unui om caruia sa i te dedici, de care sa iti pese si care sa fie alaturi de tine neconditionat, care si pe care sa nu il judeci si sa nu il alungi doar pentru ca nu este in limitele impuse de societate...un umar pe care sa plangi, un obraz plans pe care sa stergi...un zambet caruia sa ii raspunzi...un trup cazut pe care sa il ridici, un glas soptit pe care sa il ajuti sa strige...toate astea nu sunt semne ale unei iubiri erotice ci doar semne ale unei prietenii....

ARTA DE A IUBI

Am crezut in Dumnezeu de mica si am incercat sa ma eresc cat de mult am putut de intrebri de genul Cine e? Unde e? cum arata?. Am fugit de orice motiv de indoiala asupra existentei lu incercand sa ma ascund de cate ori se discuta de existenta lui...orice urma sau semn de ateism ma facea sa fug...Nu usor mi-a fost in anii de facultate cat am studiat filosofia, pasiune enorm de mare pentru mine. Incercam sa raman lucida si sa ma concentrez doar la logica argumentarii fara sa ma las in vreun fel atinsa de adevarul sau falsitatea existentei LUI. Nu mi-am putut explica niciodata credinta asta oarba a mea si lupta crancena uneori pe care am dus-o doar ca sa imi mentin credinta nezdruncinata..Totul pana in ziua in care mi-am cunoscut iubirea vietii mele...o zi atat de indepartata in calendarul secolului nostru dar atat de proaspata in calendarul sufletului meu. Am experimentat cu adevarat mitul androginului, al jumatatii sufletesti. Am cunoscut iubirea aia eterna si diafana pe care numai in versurile marilor poeti ai omenirii o mai gaseam...Destinul, Dumnezeu sau viata nu au vrut sa o am permanent langa mine, asa ca obiectul iubirii mele a trebuit sa dispara din universul meu fizic. Cu toate astea, an de ani il iubesc mai mult, zi de zi il venerez mai mult. Iubesc asadar o amintire, o ilzie ...un vis ce nu poate fi atins, pipait, simtit. Iubesc ceva ce nimeni din jurul meu nu poate vedea...iubesc peste timpul omenesc...peste spatiu...peste in si deasupra a tot ceea ce omul a impus ca si bariera...Iubesc fara regret, fara ura, fara remuscari, pareri de rau sau melancolie...iubesc ca si cum iubirea sunt chiar eu.

Asa am inteles cum poate fi iubit Dumnezeu...cum exista credinta fara dovezi...asa am inteles ca iubirea pentru Dumnezeu nu este deloc diferita de iubirea dintre oameni...Asa am inteles ce inseamna cu adevarat iubirea...nu bucurie, nu entuziasm, nu sex, nu atractie fizica...nu ura sau resentimente, nu lacrimi, ciuda, gelozie ....Iubirea este sentimentul de liniste si pace pe care il gaseste sufletul....inseamna incetarea fugii de sine insusi.

De cand iubesc, si sunt multi ani de atunci, totul pare ca o primavara continuua....in fiecare dimneata infloresc ciresii in sufletul meu si soarele rasare. Permanent ma simt ca un camp verde plin de maci rosii...Nu plang, nu urasc...nu blestem.....imi vrea iubitul inapoi in brate dar asta nu se mai poate...iubind am invatat sa ma bucur de ceea ce am si nu sa ma supar pentru ceea ce nu am. Iubind am invatat sa imi fiu cel mai bun prieten si sa pretuiesc cel mai scump si mai de pret dar pe care mi l-a facut Dumnezeu...ARTA de A STI SA IUBESC....
Nu oricine stie sa iubeasca pentru eternitate si nu oricine are sansa sa isi exerseze acest dar. Cu totii avem jumatatile noastre, insa uneori destinul mai greseste calculele si nu reusim sa le intalnim...alteori le intalnim doar ca sa ne convingem ca exista ca apoi ele sa ne fie luate...Alteori jumatatile ne sunt scoase in cale pentru a ne salva de furia oarba a disperarii, pentru a ne da speranta si a putea merge mai departe...Alteori ele apar pentru a ne ajuta sa ne cunoastem mai bine...alteori pentru a ne implini destinul....Oricum, oriunde si indiferent de motivele pentru care apar, ar trebui sa ne faca mai buni, mai veseli, mai linistiti si mai impacati cu propriul suflet....Cati dintre noi au avut norocul sa isi intalneasca jumatatea....o jumatate pentru eternitate pe care sa o iubeasca pana la moarte, fara resentimente egoiste...cATI NU AU CREZUT CA SI-AU INTALNIT JUMATATEA, ca mai apoi sa se dovedeasca a fi doar o scurta rafala de pasiune pe lunga carare a cautarii???...Timpul si imposibilitatea de a avea parte de iubirea ta pe deplin iti poate dovedi daca este sau nu iubirea eterna.....