NISIP DE NORI

Ma uit impietrita spre norii pufosi si albi ...jinduiesc asemeni unui orfan la parintii copiilor norocosi spre acel eden mult visat...Vreau sa ating absoluul unei linisti profunde si al unei impacari cu mine insami...Permanent sunt intr-o fuga continuua spre acel mine insumi ...fugarita din urma paradoxal de acelasi MINE INSUMI....Ma caut pierduta in TOT si in TOTI, intr-o inconstienta demn de oligofreni...ma abandonez rand pe rand in tot ceea ce cunosc si vad lasand cate un pic din mine in fiecare...daruind cate un loc in mintea mea fiecarei farame din viata mea...memoria mea nu e altceva decat o istorie latenta a lui mine insumi...o istorie ce asemeni Troiei refuza sa se piarda pentru eternitate...Oare avantajul uitarii umane nu mi-a fost daruit la nastere??!!?? Oare indiferenta nu intra in adn ul meu spiritual??? Oare asta inseamna sa traiesti cu adevarat??? sa te pierzi incet incet in tot ceea ce te inconjoara pentru a te regasi apoi in amalgamul de istorii latente ale veacurilor fiintei tale? Atata curiozitate...atata nemultumire si visare....atata suflet de imprastiat prin colturile lumii...atatea suflete in care ma pierd ....oare vrea sa ma irosesc in tot sau sa ma transpun in tot? ...De ce nu pot sa fiu ca piatra...tacuta si inceata dar permanenta si de neclintit? de ce trebuie sa fiu fiinta umana cu atatea chinuri spirituale??? oare de ce nu invat lectia iubirii de sine prin sine fara a mai urma calea anevoioasa a iubirii de sine prin ceilalti....oare de ce nu se transforma lumea intr-o imensa oglinda in care sa ma intalnesc doar cu mine insami....de ce trebuie sa ne pierdem unicitatea in diferentele enorme ....DE.....OARE...CE?