Am crezut in Dumnezeu de mica si am incercat sa ma eresc cat de mult am putut de intrebri de genul Cine e? Unde e? cum arata?. Am fugit de orice motiv de indoiala asupra existentei lu incercand sa ma ascund de cate ori se discuta de existenta lui...orice urma sau semn de ateism ma facea sa fug...Nu usor mi-a fost in anii de facultate cat am studiat filosofia, pasiune enorm de mare pentru mine. Incercam sa raman lucida si sa ma concentrez doar la logica argumentarii fara sa ma las in vreun fel atinsa de adevarul sau falsitatea existentei LUI. Nu mi-am putut explica niciodata credinta asta oarba a mea si lupta crancena uneori pe care am dus-o doar ca sa imi mentin credinta nezdruncinata..Totul pana in ziua in care mi-am cunoscut iubirea vietii mele...o zi atat de indepartata in calendarul secolului nostru dar atat de proaspata in calendarul sufletului meu. Am experimentat cu adevarat mitul androginului, al jumatatii sufletesti. Am cunoscut iubirea aia eterna si diafana pe care numai in versurile marilor poeti ai omenirii o mai gaseam...Destinul, Dumnezeu sau viata nu au vrut sa o am permanent langa mine, asa ca obiectul iubirii mele a trebuit sa dispara din universul meu fizic. Cu toate astea, an de ani il iubesc mai mult, zi de zi il venerez mai mult. Iubesc asadar o amintire, o ilzie ...un vis ce nu poate fi atins, pipait, simtit. Iubesc ceva ce nimeni din jurul meu nu poate vedea...iubesc peste timpul omenesc...peste spatiu...peste in si deasupra a tot ceea ce omul a impus ca si bariera...Iubesc fara regret, fara ura, fara remuscari, pareri de rau sau melancolie...iubesc ca si cum iubirea sunt chiar eu.
Asa am inteles cum poate fi iubit Dumnezeu...cum exista credinta fara dovezi...asa am inteles ca iubirea pentru Dumnezeu nu este deloc diferita de iubirea dintre oameni...Asa am inteles ce inseamna cu adevarat iubirea...nu bucurie, nu entuziasm, nu sex, nu atractie fizica...nu ura sau resentimente, nu lacrimi, ciuda, gelozie ....Iubirea este sentimentul de liniste si pace pe care il gaseste sufletul....inseamna incetarea fugii de sine insusi.
De cand iubesc, si sunt multi ani de atunci, totul pare ca o primavara continuua....in fiecare dimneata infloresc ciresii in sufletul meu si soarele rasare. Permanent ma simt ca un camp verde plin de maci rosii...Nu plang, nu urasc...nu blestem.....imi vrea iubitul inapoi in brate dar asta nu se mai poate...iubind am invatat sa ma bucur de ceea ce am si nu sa ma supar pentru ceea ce nu am. Iubind am invatat sa imi fiu cel mai bun prieten si sa pretuiesc cel mai scump si mai de pret dar pe care mi l-a facut Dumnezeu...ARTA de A STI SA IUBESC....
Nu oricine stie sa iubeasca pentru eternitate si nu oricine are sansa sa isi exerseze acest dar. Cu totii avem jumatatile noastre, insa uneori destinul mai greseste calculele si nu reusim sa le intalnim...alteori le intalnim doar ca sa ne convingem ca exista ca apoi ele sa ne fie luate...Alteori jumatatile ne sunt scoase in cale pentru a ne salva de furia oarba a disperarii, pentru a ne da speranta si a putea merge mai departe...Alteori ele apar pentru a ne ajuta sa ne cunoastem mai bine...alteori pentru a ne implini destinul....Oricum, oriunde si indiferent de motivele pentru care apar, ar trebui sa ne faca mai buni, mai veseli, mai linistiti si mai impacati cu propriul suflet....Cati dintre noi au avut norocul sa isi intalneasca jumatatea....o jumatate pentru eternitate pe care sa o iubeasca pana la moarte, fara resentimente egoiste...cATI NU AU CREZUT CA SI-AU INTALNIT JUMATATEA, ca mai apoi sa se dovedeasca a fi doar o scurta rafala de pasiune pe lunga carare a cautarii???...Timpul si imposibilitatea de a avea parte de iubirea ta pe deplin iti poate dovedi daca este sau nu iubirea eterna.....
