duminică, 31 iulie 2011

Intre EU si CEILALTI

Ficare zi ne pune intre paranteze propria individualitate, suspendand-o parca in atemporal. In fiecare zi ne pierdem in miile de individualitati dezvoltate de-a lungul vietii, in miile de imagini create parca in functie de reflectiile oglinziilor tinute de ceilalti. Individualitatea noastra se pierde in fiecare dimineata in masti mai mult sau mai putin reale. Purtam haine si masti mascandu-ne goliciunea si naturaletea trupului si a sufletului pana cand, orbiti de propriile chipuri si personaje ne vom regasi doar in imagini.
Nu sustin goliciunea, nu ma plang de eticheta, nu judec mastile...as fi o ipocrita, tocmai eu care am o colectie de masti si personalitati distincte pe care le etalez cu mandrie zi de zi in peripluul meu social. E doar pur sisimplu o idee...e pur si simplu un gand despre cum ne pierdem, putin cate putin in "dulapul de masti", pana cand, intr-o buna zi, vom uita care ne e adevarata fara, adevaratul eu ...pana cand intr-o buna zi ne vom trezi singuri printre imagini.
Atunci incepe tragedia, disperarea, nevoia de noi insine...atunci incepem sa cautam printre masti, incercand sa o gasim pe prima, in speranta ca ne va conduce la acel eu vechi si ponosit pe care l-am tot acoperit cu mii de straturi asemeni unei actrite de cabaret fardata iar si iar cu mii de straturi de pudra...De atunci incepe regasirea, sau mai precis intentia de regasire, nascuta din nevoia egoista de a nu mai fi singuri, a avea o identitate proprie... de a fi deosebiti de ceilalti.Dar eu-l nu va mai fi niciodata acelasi ca cel din spatele primei masti...zi de zi, clipa de clipa, fara sa ne dea de stire, el a fost acolo, in spatele fiecarei masti, imprumutand cate putin din fiecare rol, regasindu-se putin cate putin in fiecare personaj, pentru ca, intr-un final, sa nu fie decat un cumul de masti...

luni, 25 iulie 2011

Puterea cuvantului rostit din suflet

Sunt o vorbareata...intotdeauna mi-a placut sa vorbesc cu oricine despre orice, dar mai ales despre suflet, viata si emotii. Am un hobby: sentimentele si emotiile umane, gandurile si trairile interioare. Si ca orice pasionat am inceput cercetarile in domeniu pe mine insami, analizandu-ma si re-analizandu-ma in ganduri, in meotii, in manisfestari, in zambete si in lacrimi...in tot, spunandu-mi ca niciodata nu voi putea intelege puterea din celalalt daca nu o inteleg pe cea din mine...Nu detest aspectul, nu hulesc ambalajul, nu ma dezic de fizic, de frumosul vizual sau de cuvinte frumoase...caut insa intotdeauna sensul tuturor informatiilor venite prin intermediul simturilor...In spatele fiecarui sunet, al fiecarui cuvant, zambet, tipat sau om auzit se afla un suflet, se afla o poveste si un amalgam de trairi. In fond si la urma urmei viata inseamna suma tuturor trairilor si emotiilor traite de un om de-alungul existentei sale. Nu ne amintim niciodata culoarea masinii in care am simtit ca zburam, ci doar senzatia de zbor traita...nu ne amintim intai ziua, locul si ora primului sarut ci doar fluturii din stomac...nu ne amintim cauzele...ci doar efectele din sufletul nostru....
In ciuda talentului meu de vorbareata mi-au trebuit ani de zile sa invat sa ma exprim pe mine insami in fata celorlati...dialogul dintre eu si mine sebloca intre peretii propriului meu trup, ramand prinsi asemeni unor pprizonieri intre limitele tematoare ale mintii mele...Cuvintele mureau inainte de a fi rostite, ramand doar la stadiul de ganduri...multi ani m-am simtit o neinteleasa, un paria incapabil de a se integra in societate...nimic din ceea ce vroiam eu nu se intampla, nimic din ce gandeam eu nu se intelegeam. Totul devenea, de la zi la zi, o mare dezamagire: dorintele mureau in mine, visele se stingeau inainte de a fi visate transformandu-ma intr-un om singur, neinteles, ne-iubit, un monstru al unei taceri apasatoare si dureroase...Tarziu am realizat ca vorbeam dar cuvintele erau mute, neputand exprima nimic din ceea ce eram eu cu adevarat, din ceea ce gandeam si simteam....Eram, fara sa stiu, maestra in arta disimularii, o arta pe care unii o studiaza ani la rand fara a deveni vreodata cu adevarat experti...Eu...eu o detineam din nastere nestiind cum sa o folosesc, vazandu-i partile proaste si neajunsurile...Sufletul copilului din mine nu vroia decat sa tipe, ir tipatul sa ii fie auzit. Cu greu, timid, incet am invatat primii pasi ai vorbirii din suflet....Am invatat sa spun ceea ce simt si gandesc indiferent cat de mult ma degrada in ochii celorlalti...am invatat sa ma "port" cu mandrie si in fata celorlalti, nu doar in fata mea, sa fiu mandra de ceea ce simt si ce gandesc indiferent cat de oribile, hidoase sau inspaimantatoare pareau toate pentru interlocutori....Am invatat sa ma vindec prin vorbire descarcand sacul sufletului din cand in cand in fata celorlalti...

marți, 12 aprilie 2011

Cunoaste-te pe tine insuti…


Cunoaste-te pe tine insuti a fost, sute de ani, un scop suprem, si uneori de neatens, pentru multi oameni. Unii l-au transformat in scop supreme, altii l-au ignorant dupa o perioda iar altii l-au analizat ca simplu inscris al frontispiciului din Delphi. Indiferent de varsta, profesie sau statut social, dincolo de timp si de granite, idealul unei cunoasteri a misteriosului INSUTI a incretit multe frunti, a consumat multe nopti nedormite si a framantat ani la rand sufletele insetate de cunoastere. Pentru multi lupta suprema a cunoasterii a devenit geniu, transformand niste biete suflete chinuite in nume ale posteritatii. Pentru altii a insemnat doar o viata fada si neinsemnata pentru analele istoriei; o viata chinuita de eterne intrebari fara raspuns si de carari intortocheate prin padurea deasa si intunecata a sentimentelor. Pentru cei mai putin fericiti a insemnat propria moarte intr-o imensa descumpanire…intr-un lamentabil sir de intrebari existentiale fara raspuns. Cunoaste-te pe tine insuti e doar o incercare eterna de a gasi scopul, mijloacele si personajul care sa infaptuiasca maretul act al trairii fiintei umane…De ce ul filosofic, atat de comentat in cartile de specialitate, se manifesta, de cele mai multe ori, in toata splendoare lui, in niste fiinte aparent insipide si neinsemnate, care, din teama, nestiinta sau uneori chiar propria dorinta, isi tin tumulturile sufletesti inchise in cufarul propriului eu, nelasand la suprafata niciun semn al luptei pentru aflarea sinelui.

Constient sau nu, fiecare dintre noi incearca sa se cunoasca pe el insusi. Stapanirea de sine, taria de character, corectitudinea, increderea, tenacitatea si chiar pasiunea au la baza o buna cunoastere a celui mai important instrument de lucru pe care il putem folosi: noi insine. Cunoasterea de sine este treapta intermediara dintre cunoasterea empirica a realitatii, bazata pe simturi, si cunoasterea prin intuire a lui Dumnezeu. Cunoasterea se dezvolta intr-o serie intreaga de forme si de etape.

Prima forma de cunoastere este cea bazata pe simturi- asa zisele instinctele animale. Apoi, forma mai evoluata de cunoastere combina simturile cu gandirea, reusind astfel sa cunoasca fenomene, lucruri si stari. A treia forma de cunoastere este cea pur rationala, total separata de simturi, asa zisa cunoastere logica sau teoretica. Toate aceste trei forme ale cunoasterii vizeaza mediul exterior sinelui. Este prima forma de alienare a sinelui: cunoasterea exterioara…Fiecare forma de cunoastere transpune personajul interior in ceea ce cunoastem. Aceasta alienare este imperativ necesara pentru a trece la forma superioara de cunoastere, si anume cunoasterea de sine. Este o cunoastere pur introspectiva, a interiorului. Acum alienarea se face in sens invers: realitatea exterioara este suspendata intr-un timp si spatiu inexistent, singurul univers de exploatat ramand cel al sinelui interior. Ultima treapta a cunoasterii este cea a divinitatii. Forma pura si suprema a cunoasterii umane o reprezinta cunoasterea prin lume si prin sine insusi a zeului suprem. Este o cunoastere ce utilizeaza ca instrumente intuitia, sentimentul si uneori iubirea. Simturile exterioare si ratiunea sunt si ele suspendate in neant.

Pentru a ajunge insa la un nivel satisfacator de cunostiinte sunt necesari ani de sacrificiu, de auto-mutilare, de auto-autopsiere sufleteasca si psihica si nu in ultimul rand de vointa. Trebuie sa inveti sa te divizi in judecator si judecat, in medic si cadavru, in calau si condamnat, sa nu ierti, sa nu uiti, sa nu tolerezi. Trebuie sa inveti sa te renegi pe tine insuti pentru a invata sa fii obiectiv. Trebuie sa te desprinzi asemeni cojii de copac de pe trunchi, bucata cu bucata, pana cand trunchiul ramane dezgolit, viu si curat…apoi, incet , incet sa te indepartezi pana cand vezi trunchiul in ansamblu, urmand ca apoi sa scrijelesti scoarta vie, pana la seva, gaurind-o si racaind-o pana la sangerare…

Cunoasterea de sine este un proces greu, dureros si umilitor. Iti pune in fata un suflet plin de griji, de temeri si de rautati, te face sa recunosti slabiciuni si frustari, rautati si invidii, mizerii si abjectii. Iti arata un scenariu al grotescului, al bizarului si al pacatului animat de invidii, gelozii, blesteme si sadisme al carui unic actor si beneficiar esti chiar tu…Asa incepi sa te urasti, sa te dispretuiesti si sa te renegi. Asta este prima etapa…dedublarea. Renegandu-te te lepezi de tot ceea ce inseamna acel eu uman, plin de vini si de defecte, acel eu pe care fiecare din noi incearca s ail ascunda, s ail innece, nestiind ca, asemeni unei fiare pe care incerci sa o inchizi intr-o cusca, acesta revine mai aprig si mai puternic de fiecare data. Renegarea aduce cu sine o oarecare desprindere de tot, lasand loc obiectivitatii…Dezgustul dispare, incetul cu incetul, pe masura ce ne obisnuim cu animalul uman ce salasluieste in noi, si incepem s ail toleram ca pe un copil bolnav. Apoi, din curiozitate, incepem s ail cercetam mai atent, de la distanta, incercand s ail intelegem prin observatie, ca intr-un laborator. Tacuti, retrasi, cu un gust amar si cu un suflet gol, dar minte lucida, noi cei desprinsi de trunchi, ne vom indrepta ochii spre mica bruta. Intelegand-o, incepem sa o acceptam…acceptand-o, incepem sa ne-o atasam….atasandune-o incepem sa ne-o insusim, pana cand mica bruta devine parte integranta din noi, o parte acceptata si inteleasa. Mica bruta devine, astfel, din monstrul neinteles, un fragment din noi insine…