Cunoaste-te pe tine insuti a fost, sute de ani, un scop suprem, si uneori de neatens, pentru multi oameni. Unii l-au transformat in scop supreme, altii l-au ignorant dupa o perioda iar altii l-au analizat ca simplu inscris al frontispiciului din Delphi. Indiferent de varsta, profesie sau statut social, dincolo de timp si de granite, idealul unei cunoasteri a misteriosului INSUTI a incretit multe frunti, a consumat multe nopti nedormite si a framantat ani la rand sufletele insetate de cunoastere. Pentru multi lupta suprema a cunoasterii a devenit geniu, transformand niste biete suflete chinuite in nume ale posteritatii. Pentru altii a insemnat doar o viata fada si neinsemnata pentru analele istoriei; o viata chinuita de eterne intrebari fara raspuns si de carari intortocheate prin padurea deasa si intunecata a sentimentelor. Pentru cei mai putin fericiti a insemnat propria moarte intr-o imensa descumpanire…intr-un lamentabil sir de intrebari existentiale fara raspuns. Cunoaste-te pe tine insuti e doar o incercare eterna de a gasi scopul, mijloacele si personajul care sa infaptuiasca maretul act al trairii fiintei umane…De ce ul filosofic, atat de comentat in cartile de specialitate, se manifesta, de cele mai multe ori, in toata splendoare lui, in niste fiinte aparent insipide si neinsemnate, care, din teama, nestiinta sau uneori chiar propria dorinta, isi tin tumulturile sufletesti inchise in cufarul propriului eu, nelasand la suprafata niciun semn al luptei pentru aflarea sinelui.
Constient sau nu, fiecare dintre noi incearca sa se cunoasca pe el insusi. Stapanirea de sine, taria de character, corectitudinea, increderea, tenacitatea si chiar pasiunea au la baza o buna cunoastere a celui mai important instrument de lucru pe care il putem folosi: noi insine. Cunoasterea de sine este treapta intermediara dintre cunoasterea empirica a realitatii, bazata pe simturi, si cunoasterea prin intuire a lui Dumnezeu. Cunoasterea se dezvolta intr-o serie intreaga de forme si de etape.
Prima forma de cunoastere este cea bazata pe simturi- asa zisele instinctele animale. Apoi, forma mai evoluata de cunoastere combina simturile cu gandirea, reusind astfel sa cunoasca fenomene, lucruri si stari. A treia forma de cunoastere este cea pur rationala, total separata de simturi, asa zisa cunoastere logica sau teoretica. Toate aceste trei forme ale cunoasterii vizeaza mediul exterior sinelui. Este prima forma de alienare a sinelui: cunoasterea exterioara…Fiecare forma de cunoastere transpune personajul interior in ceea ce cunoastem. Aceasta alienare este imperativ necesara pentru a trece la forma superioara de cunoastere, si anume cunoasterea de sine. Este o cunoastere pur introspectiva, a interiorului. Acum alienarea se face in sens invers: realitatea exterioara este suspendata intr-un timp si spatiu inexistent, singurul univers de exploatat ramand cel al sinelui interior. Ultima treapta a cunoasterii este cea a divinitatii. Forma pura si suprema a cunoasterii umane o reprezinta cunoasterea prin lume si prin sine insusi a zeului suprem. Este o cunoastere ce utilizeaza ca instrumente intuitia, sentimentul si uneori iubirea. Simturile exterioare si ratiunea sunt si ele suspendate in neant.
Pentru a ajunge insa la un nivel satisfacator de cunostiinte sunt necesari ani de sacrificiu, de auto-mutilare, de auto-autopsiere sufleteasca si psihica si nu in ultimul rand de vointa. Trebuie sa inveti sa te divizi in judecator si judecat, in medic si cadavru, in calau si condamnat, sa nu ierti, sa nu uiti, sa nu tolerezi. Trebuie sa inveti sa te renegi pe tine insuti pentru a invata sa fii obiectiv. Trebuie sa te desprinzi asemeni cojii de copac de pe trunchi, bucata cu bucata, pana cand trunchiul ramane dezgolit, viu si curat…apoi, incet , incet sa te indepartezi pana cand vezi trunchiul in ansamblu, urmand ca apoi sa scrijelesti scoarta vie, pana la seva, gaurind-o si racaind-o pana la sangerare…
Cunoasterea de sine este un proces greu, dureros si umilitor. Iti pune in fata un suflet plin de griji, de temeri si de rautati, te face sa recunosti slabiciuni si frustari, rautati si invidii, mizerii si abjectii. Iti arata un scenariu al grotescului, al bizarului si al pacatului animat de invidii, gelozii, blesteme si sadisme al carui unic actor si beneficiar esti chiar tu…Asa incepi sa te urasti, sa te dispretuiesti si sa te renegi. Asta este prima etapa…dedublarea. Renegandu-te te lepezi de tot ceea ce inseamna acel eu uman, plin de vini si de defecte, acel eu pe care fiecare din noi incearca s ail ascunda, s ail innece, nestiind ca, asemeni unei fiare pe care incerci sa o inchizi intr-o cusca, acesta revine mai aprig si mai puternic de fiecare data. Renegarea aduce cu sine o oarecare desprindere de tot, lasand loc obiectivitatii…Dezgustul dispare, incetul cu incetul, pe masura ce ne obisnuim cu animalul uman ce salasluieste in noi, si incepem s ail toleram ca pe un copil bolnav. Apoi, din curiozitate, incepem s ail cercetam mai atent, de la distanta, incercand s ail intelegem prin observatie, ca intr-un laborator. Tacuti, retrasi, cu un gust amar si cu un suflet gol, dar minte lucida, noi cei desprinsi de trunchi, ne vom indrepta ochii spre mica bruta. Intelegand-o, incepem sa o acceptam…acceptand-o, incepem sa ne-o atasam….atasandune-o incepem sa ne-o insusim, pana cand mica bruta devine parte integranta din noi, o parte acceptata si inteleasa. Mica bruta devine, astfel, din monstrul neinteles, un fragment din noi insine…
