Omul m-a fascinat dintotdeauna, indiferent de culoare, aspect, sex sau mai stiu eu ce semne materiale si fizice...m-a fascinat atat de tare incat am incercat sa il studiez de fiecare data cand l-am intalnit, atent, lucid, logic...Fascinatia misterelor descoperite s-a transformat incet incet in obsesie, in atasament, ca mai apoi sa cada in panta rece si aspra a dezamagirii. Si asta clipa de clipa, asemeni unui perpetuum mobile al tradarii umane, fara sa renunt la obiectul studiului meu, indiferent cat de tare ma facuse sa alunec pe panta durereroasa a tradarii. Nu omul ma ranise, nu omul ma raneste, si nu omul ma va rani...propriul meu orgoliu, propria mea pretentie de autostiutor...egoul uman care prefera mai degraba sa isi proiecteze visele in iluzii ce poarta chipul oamenilor din jur, decat sa se erijeze in conducatorul propriului destin.
Cu totii trecem prin momente de fascinatie si atractie mai mult sau mai putin erotica fara de semenii nostrii...cu totii incercam marea prieteniei si a deschiderii cu degetul nesigurantei ca mai apoi sa inotam exuberanti in oceanul atasamentului si al prieteniei vesnice....apoi cei mai multi dintre noi naufragiaza pe insula singuratatii aruncati de valurile ignorantei si ale tradarii...Cu totii am fost macar o data tradati de un prieten...
Cu toate astea lectia invatarii de minte nu functioneaza prea bine la marea majoritate a oamenilor...ca daca ar functiona am fi o planeta de straini si singuratici, inchistati asemenea unor salbatici...am muri in cel mult 10 ani de viata din pricina frustrarilor si gandurilor neexprimate, in lipsa dialogului deschis cu un semen....Noi oamenii avem darul asta fascinant al descrierii celui mai mare mister din lume...sufletul. darul vorbirii nu ne-a fost dat pentru a ne diferentia de animale...ci pentru a ne ajuta sa ne de descoperim sufletul prin dialog sau monolog, dupa caz.
Exista totusi un ceva anume care nu ne lasa sa ne insinguram, instinctul de turma care ne leaga invizibil de semeni, ne cheama spre ceilalti. Si oricat de multe lectii despre increderea tradata am primi tot nu putem renunta la darul prietenie, intr-o nebuna naivitate ca nimic nu este pierdut.
Am cunoscut darul prieteniei si l-am venerat ani la rand ridicandu-l la grad de cult. poate unde pentru ca am fost un copil singur la parinti fara copii in jur. Poate singuratatea unei copilarii petrecuta in povesti si basme mi-au dezvolat o teama de singuratate si au transformat-o, la adolescenta, intr-o dragoste de oameni exacerbata...poate ca asta sau poate nevoia mea de a fi ascultata si inteleasa...sau poate nevoia de a simti ca exista cineva caruia ii pasa de mine...sau pasiunea mea pentru caracterele umane...sau nevoia de a cunoaste oamenii in masura in care intr-o inconstienta nesimtita imi cautam chipul din oglinda...cine stie de ce...cert e ca dintr-o nevoie de ceva am inceput sa practic religia prieteniei. Si ori mi-a dat Dumnezeu darul prieteniei la nastere ori mi l-am slefuit si dezvoltat pe parcurs, cert este ca am trait adevarate vieti de om alaturi de prietenii mei.
Mi-am respectat prietenii, incercand sa pun intotdeauna pe primul plan prietenul si nu orgoliul meu, sa inteleg ou si conjunctura, sa ajut neconditionat...sa iau in brate un suflet trist sa mangai un obraz plans...sa ain o inima ranita, sa ajut un trup bolnav sau sarac...sa impart, sa daruiesc, sa ascult si sa inteleg...am invatat sa ma daruiesc cu o fidelitate demna de invidiat...sa ma lupt i sa castig pentru prietenii mei....au fost multi, fiecare mi-a oferit o viata de om, un zambet si satisfactia de a ma simti cu adevarat iubit. Fiecare a avut ceva special, doar al lui, un ceva ce ne lega ca un fir invizibil. Fiecare a stiut sa imi aprecieze prietenia si sa nu ma faca sa imi regret daruirea. de la fiecare am invatat cate ceva, fiecare m-a marcat intr-un anumit fel...ajungand ceea ce sunt astazi...
Destinul a facut ca de cativ ani sa fiu singura si izolata, ascunsa in vagauna propriului meu eu, neizonita de nimeni decat de mine...Toti au plecat dusi de valtoarea unei vieti mai bune, iar eu golita m-am refugiat in mine petrecand cate o zi din an cu fiecare in mintea si in gandul meu...Ceea ce eram cu ani in urma a ramas o amintire...si asta nu pentru ca mi-e frica de prieteni...mi-e frica de durererea de a-i pierde. Paradoxal...fug de potentialii noi prieteni in ideea ca ma voi feri de durerea unei pierderi ina nu fac decat sa nasc o nou durere...durerea singuratatii...
Singuratatea e unul dintre cele mai crunte blesteme care se pot abate asupra unui om...Neputinta de a-ti goli sufletul duce de multe ori la depresii si la transformari radicale si vesnice in sufletul unui om...Absenta unui om caruia sa i te dedici, de care sa iti pese si care sa fie alaturi de tine neconditionat, care si pe care sa nu il judeci si sa nu il alungi doar pentru ca nu este in limitele impuse de societate...un umar pe care sa plangi, un obraz plans pe care sa stergi...un zambet caruia sa ii raspunzi...un trup cazut pe care sa il ridici, un glas soptit pe care sa il ajuti sa strige...toate astea nu sunt semne ale unei iubiri erotice ci doar semne ale unei prietenii....
