Sunete, culori, imagini...muzica, pictura, fotografia si vederea unui rasarit de soare pe malul marii sunt momentele sufletului meu...Daca pana acum credeam ca ating extazul spiritual doar prin prisma iubirii am descoperit ca nu este asa...sunetele unei melodii preferate, campii verzi si nemarginite patate parca de un pictor imens ca pete galbene si rosii, toate sub cupola azurie a unui cer de iulie dogoritor...un cer rosiatic spre portocaliu, asemeni unei mari mingii care pare sa se topeasca in valurile line si blande ale marii intr-o dimineata de iunie...un apus de soare privit intr-o padure...asemeni unui mare dragon ascuns parca printre copaci si din care se vad doar limbile de foc...o padure alba, acoperita de nameti in amiaza unei zile de decembrie...un tablou cu un chip angelic...un cal pascand linistit in verdele unei campii...un pian ale carui sunete inalta spiritului cu fiecare nota mai aproape de cer...o vioara ce plange parca duios dupa o mare iubire...un nai ce vine, asemeni unui inger sa mangaie un suflet ratacit...o poezie profunda si enigmatica printre ale carei versuri vezi parca intregul destin uman...Tot acest mare univers este universul in care sufletul meu se linisteste, se impaca cu el insusi, se ridica parca pe un nor moale, pana sus, la ABSOLUT....In astfel de momente materialitatea dispare ca un fum, lasand loc purului...In astfel de momente simturile sunt doar stimuli....nimic din ceea ce este palpabil si material nu mai conteaza...nu mai exista....aceasta este linistea sufleteasca pe care toata lumea pare sa o caute constient sau inconstent, direct sau indirect....
Am crezut mult timp ca numai prin iubire o pot atinge...numai iubind asa cum iubesc eu de felul meu, fara margini, fara limite, fara masura, fara corporal, strict spiritual, pasional, nebuneste uneori, fara ratiune, simplu si naiv dar in acelasi timp profund pot gasi acea implinirea sufleteasca, pot atinge acel extaz spiritual, acel moment de beatitudine in care plutesc pe nori fara sa ma mai intereseze ceva din jurul meu...De fiecare data cand obiectul iubirii disparea sau eu pur si simplu ma stingeam asemeni unor carbuni in bataia unei furtuni, aparea regretul...dorul dupa acel sentiment de caldura sufleteasca pe care il simteam inundandu-mi tot corpul...
Eu nu cautam ubirea in altii...eu cautam prin altii calea spre iubire....eu iubesc ideile...principiile...si asa cum simturile ma ajuta sa ma inund de bucurie sufleteasca, asa si ceilalti ma ajuta sa ajung la acea stare....
Concluzia....cautam iubirea, indiferent de forme, de mijloace...indiferent de timp, de varsta, de educatie, religie sau statut social....cautam iubirea prin ceilalti, prin dragoste, prin sex, prin flirt, prin pasiuni trecatoare sau aventuri de noapte....cautam ubirea prin copii, prin obiecte de lux...nu vrem decat sa detinem controlul sperand ca astfel ne vom putea controla pe noi insine...nu vrem decat sa iubim in speranta ca cei pe care ii iubim ne vor iubi si ei pe noi....cu cat un om iubeste mai mult si mai neconditionat cu atat nevoia lui de iubire este mai mare....el iubeste egoist, fara calcul, fara ratiune sau logica....el iubeste dintr-o nevoie suprema de iubire, o nevoie oarba....
