geniul...

Genialitatea a devenit cunoscuta in istorie prin nume precum Mozart sau Eistein....Galeria numelor geniale din istoria omenirii este clar ca nu se rezuma doar la aceste doua nume...si nici cunostiintele mele...Genialitate este tot ceea ce depasseste limitele normalului, ce transcende puterile muritorilor de rand ...tot ceea ce inseamna excelent, foarte bine, peste medie, nemaintalnit, este numit genial. Genialitatea tinde astfel sa devina un semizeu...geniul nu este nici muritor de rand, deoarece depaseste limitele conditiei umane normale, dar nici Dumnezeu, deoarece nu se defineste prin perfectiune pe toate planurile...El este la jumatatea drumului pe care muritorul il strabate pana la Dumnezeu. Este mai bun decat muritorul, fiind o varianta imbunatatita a acestuia, dar mai putin bun decat Dumnezeu fiind doar o pala imitatie a perfectiunii divine. Geniul prin excelenta este omul extremelor, desi prin statut este conditia echilibrului, al imbinarii dintre fiinta umana si cea divina. Geniul nu intruneste conditia perfectiunii multilateral dezvoltate, el exceland de cele mai multe ori intr-unul sau doua domenii....ceea ce este curios este faptul ca mare parte din genii au apartinut unor domenii precum muzica, pictura, poezia, stiinta. Geniile stiintifice s-au afirmat prin inovatie, prin prespective futuriste si capacitati de medii intuind evolutia societatii umane. Acestea sunt exceptiile si reprezinta o forma mai evoluata a conceptului de geniu, dezvoltandu-se ulterior geniului artistic. Daca acum genialitatea se manifesta in multiple domenii, acum 1000 sau chiar 500 de ani, genialitatea stiintifica era catalogata drept eretism, nebunie sau chiar vrajitorie.Geniul stiintific era ereticc in timp ce cel artistic era doar geniu.
Am observat ca procentajul genialitatii a scazut dramatic in ultimile decenii, iar explicatia est euna relativ simpla. Evolutia si progresul se intampla de o mie de ori mai repede decat acum cateva sute de ani, motiv pentru care genialitatea latenta nu mai are timp sa se afirme. Totul se intampla cu viteza luminii, stiinta este mult mai dezvoltata si mai avansata, curiozitatea umana mai crescuta iar dorinta de a cuceri macar la nivel de idei universul din ce in ca mai puternica.
Ajung astfel la doua ipoteze: fie genialitatea din epocile trecute a fost genialitate doar pentru ca nu a existat un progres stiintific rapid, fie oamenii zilele noastre sunt mai ageri, mai dezvoltati intelectual...am ajuns asadar a concluzia ca statutul de geniu este din ce in ce mai greu de obtinut intr-o lume atat de avansata si de rapida ca ce a in care traim si ca mediul cel mai propice pentru afirmarea geniilor a apus demult, o data cu progresul stiintific.

Deci....dorinta mea de a ma face geniu cand voi fi mare pare din ce in ce mai greu de indeplinit...E o meserie usor de dobandit insa enorm de greu, poate chiar imposibil de practicat si de facut cariera.....

Lost in sand

In haul mintii mele se aude intr-una acelasi ecou l unei voci stinse si guturale...Viata e scurta...e scuuurta...scuuurtaa....rtaaa...Fiecare repetare parca imi scurteaza propria viata si mai mult...parca fiecare litera din adevarul apoteotic vine sa imi incece clipele eterntatii iluzorii...Imi scutur capul nervoasa, aproape isterica, incercand parca sa alung naluca profetica ce vine sa imi deschida ochii orbiti de puterea simturilor...Liniste...o liniste la fel de suparartoarea ca si singuratatea...o liniste ca imi face stomacul sa roada in gol, sa se stranga asemeni unei mingii si sa se transforme intr-o ghiulea...o ghiulea ce urca parca, deodata, inspre gat, intepenindu-mi glasul...intepenesc si amutesc....incerc sa spun ceva, orice, sa tip dar parca vocea mi-a disparut...parca intreaga gura a devenit un corp strain...buzele par asemeni unor caramele lipite, iar limba imi inunda toata gura....vreau sa ma misc dar lanturi invizibile ma tintuiesc fix de niste pereti invizibili...intregul corp parca mi-a fost invadat de mii de purici...mici si invizibile care imi ciupesc milimetru cu milimetru....Amorteala devine din ce in ce mai dureroasa pana se transforma in anestezie...Brusc am senzatia mortului ramas captiv intr-un cosciug fara aer si lumina, stramt, apasator si rece...dar nu pot fi moarta...respir si vad....simturile le mai am...ce mi-a disparut e puterea de a le coordona...Nu pot asadar doar cu simturile, domnule Descartes...ratiunea o am, din moment ce analizez totul cu o logica de gheata...si totusi ...trupul il am...il vad in oglinda propriilor ochi...stiu ca este intreg, ca e in jurul gandurilor mele....

Ma trezesc speriata din cosmarul infiorator pe care as putea sa jur si acum, dupa atatia ani ca l-am trait cu adevarat...afara e nopate...desi stiam ca m-am culcat imediat dupa examen, undeva pe la 9 dimineata...ma uit la ceas....e 4 dimineata....3 zile de la examen!!!! Deschid derutata televizorul in speranta ca aceasta cutie minunata care fura vieti si transforma entitatile in mase ma va ajuta si pe mine macar o data sa ma luminez....calculez ziua, data..totul pare sa demonstreze acelasi lucru....3 zile de somn continuu, singura, la 600 de km de casa, intr-un oras strain...dupa un cosmar ce parea sa nu se mai termine...Brusc mi-am lasat trupul sa alunece la loc in asternuturi, trantndu-mi capul pe perna....mintea mea avea nevoie de liniste ca sa poata procesa informatiile, sa poate analiza si extrage o concluzie...Am ramas cu privirea fixata pe tavanul de un alb galbui al dormitorului incercand sa fiu lucida si sa alung teama si sperietura....Logica speram sa ma ajute sa ma indepartez incet, incet, de terifiantul gand ca ceva ce nu pot controla, vedea sau cunoaste mi-ar putea invada viata....Simteam cum gandurile mele se bat cap in cap, impingandu-se unul pe celalalt, incercand sa se anihileze reciproc pentru a ma convinge, rand pe rand ba de una ba de alta.....

Gata....mi s-au uscat buzele si as avea nevoie de o gura de aer si un fum...Si ma pregatesc sa ma ridic din pat, dar...Liniste...o liniste la fel de suparartoarea ca si singuratatea...o liniste ca imi face stomacul sa roada in gol, sa se stranga asemeni unei mingii si sa se transforme intr-o ghiulea...o ghiulea ce urca parca, deodata, inspre gat, intepenindu-mi glasul...intepenesc si amutesc....incerc sa spun ceva, orice, sa tip dar parca vocea mi-a disparut...parca intreaga gura a devenit un corp strain...buzele par asemeni unor caramele lipite, iar limba imi inunda toata gura....vreau sa ma misc dar lanturi invizibile ma tintuiesc fix de niste pereti invizibili...intregul corp parca mi-a fost invadat de mii de purici...mici si invizibile care imi ciupesc milimetru cu milimetru....Amorteala devine din ce in ce mai dureroasa pana se transforma in anestezie...Brusc am senzatia mortului ramas captiv intr-un cosciug fara aer si lumina, stramt, apasator si rece...dar nu pot fi moarta...respir si vad....simturile le mai am...ce mi-a disparut e puterea de a le coordona......

NEVOIA DE IUBIRE

Sunete, culori, imagini...muzica, pictura, fotografia si vederea unui rasarit de soare pe malul marii sunt momentele sufletului meu...Daca pana acum credeam ca ating extazul spiritual doar prin prisma iubirii am descoperit ca nu este asa...sunetele unei melodii preferate, campii verzi si nemarginite patate parca de un pictor imens ca pete galbene si rosii, toate sub cupola azurie a unui cer de iulie dogoritor...un cer rosiatic spre portocaliu, asemeni unei mari mingii care pare sa se topeasca in valurile line si blande ale marii intr-o dimineata de iunie...un apus de soare privit intr-o padure...asemeni unui mare dragon ascuns parca printre copaci si din care se vad doar limbile de foc...o padure alba, acoperita de nameti in amiaza unei zile de decembrie...un tablou cu un chip angelic...un cal pascand linistit in verdele unei campii...un pian ale carui sunete inalta spiritului cu fiecare nota mai aproape de cer...o vioara ce plange parca duios dupa o mare iubire...un nai ce vine, asemeni unui inger sa mangaie un suflet ratacit...o poezie profunda si enigmatica printre ale carei versuri vezi parca intregul destin uman...Tot acest mare univers este universul in care sufletul meu se linisteste, se impaca cu el insusi, se ridica parca pe un nor moale, pana sus, la ABSOLUT....In astfel de momente materialitatea dispare ca un fum, lasand loc purului...In astfel de momente simturile sunt doar stimuli....nimic din ceea ce este palpabil si material nu mai conteaza...nu mai exista....aceasta este linistea sufleteasca pe care toata lumea pare sa o caute constient sau inconstent, direct sau indirect....

Am crezut mult timp ca numai prin iubire o pot atinge...numai iubind asa cum iubesc eu de felul meu, fara margini, fara limite, fara masura, fara corporal, strict spiritual, pasional, nebuneste uneori, fara ratiune, simplu si naiv dar in acelasi timp profund pot gasi acea implinirea sufleteasca, pot atinge acel extaz spiritual, acel moment de beatitudine in care plutesc pe nori fara sa ma mai intereseze ceva din jurul meu...De fiecare data cand obiectul iubirii disparea sau eu pur si simplu ma stingeam asemeni unor carbuni in bataia unei furtuni, aparea regretul...dorul dupa acel sentiment de caldura sufleteasca pe care il simteam inundandu-mi tot corpul...

Eu nu cautam ubirea in altii...eu cautam prin altii calea spre iubire....eu iubesc ideile...principiile...si asa cum simturile ma ajuta sa ma inund de bucurie sufleteasca, asa si ceilalti ma ajuta sa ajung la acea stare....

Concluzia....cautam iubirea, indiferent de forme, de mijloace...indiferent de timp, de varsta, de educatie, religie sau statut social....cautam iubirea prin ceilalti, prin dragoste, prin sex, prin flirt, prin pasiuni trecatoare sau aventuri de noapte....cautam ubirea prin copii, prin obiecte de lux...nu vrem decat sa detinem controlul sperand ca astfel ne vom putea controla pe noi insine...nu vrem decat sa iubim in speranta ca cei pe care ii iubim ne vor iubi si ei pe noi....cu cat un om iubeste mai mult si mai neconditionat cu atat nevoia lui de iubire este mai mare....el iubeste egoist, fara calcul, fara ratiune sau logica....el iubeste dintr-o nevoie suprema de iubire, o nevoie oarba....

speaking with myself

Au trecut 27 de ani de cand Dumnezeu mi-a incredintat misiunea de a fi om. 27 de ani ce pentru unii par multi, pentru altii putini..pentru mine uneori par o eternitate, un lung sir de lacrimi si zbuciumari interioare, o fuga nesfarsita de mine insami inspre mine insami...Alteori par clipe nesfarsite de zambete si extas, o intreaga beatitudine fara sfarsit..acesti ani, formati din franturi, din cioburi ale sufletului meu, din ganduri, lacrimi, dezamagiri si excese de fericire, din optimism excesiv si pesimism dus la extreme, din oamen ce mi-au trecut pragul sufletului, din dureri nesfarsite si mici inaltari spirituale sunt tot ceea ce am eu pana acum....Amintirea acestor ani reprezinta singura avere a Omului din mine...

Ratiune si simtire sau arta echilibrului

Despre paradoxul uman s-au scris si spus atat de multe incat ma simt jenant sa incerc sa mai scriu si eu...Ceea ce ma surprinde insa referitor la acest paradox este constanta lui...indiferent de eopci, de secole, de nationalitati, zodii sau sex el ramane acelasi....In ciuda tuturor diferentelor dintre oameni esenta pare a fi aceeasi, ceea ce ma face sa cred ca avem cu totii un eu comun, care transcende timpul si spatiul la nivel fizic...e un eu atemporal, impersonal ce se manifesta in diverse forme, culori si principii, ramanand insa acelasi in esenta....Uite de exemplu, iubirea, este simtita la fel si de Romeo si Julieta dar si de un cuplu din SUA de pilda, in anii 2000...Tristan si Isolda, fie ca au existat in realitate fie ca au fost transpuneri ale autorului, au simtit aceiasi fiori ai dragostei...Sentimente precum teama, durerea sau iubirea raman constante de-alungul timpului dovedin astfel natura noastra comuna...simtim la fel, gandim dupa aceleasi principii si conexiuni logice...avem aceleasi nevoi si aceleasi probleme indiferent de tara, epoca sau infatisare...Suntem fete ale aceluiasi zar, dar traim in iluzia unicitatii totale...Oare de ce ne re-gasim in altii??? Nu tocmai pentru ca ne asemenam cu ei??? De ce nu iubim oameni care ne seamana fizic, ci doar pe cei care ni se aseamana sufleteste?? De ce iubirea nu are varste si nu cunoaste limite?? Nu tocmai pentru ca este stabilita dupa niste coordonate transcedentale si atemporale??? Am citit undeva ca de fapt sentimentele nu au nicio o legatura cu inima...ci ca ele se nasc si persista la nivel de creier...si totusi...simtim, fizic, chiar, cu inima...ce sa inteleg eu de aici?? ca am un creier atat de smecher incat ma induce in eroare, facandu-ma sa cred ca simt cu inima, ca sa ma razbun pe ea??? Lasand gluma la o parte, ceea ce ma surprinde in lumea asta este tendinta catre individualism si unicitate pe care o tot vad, din ce in ce mai pregnant, in ultimii ani, peste tot in jurul meu....EU a devenit subiect principal in aproape toate domeniile...desi nu are nicio legatura cu egoul sau cu eul principial, ci doar cu manifestarile materiale, exterioare, ale unui eu personificat intr-o persoana...

libertatea de a trai...

Ani la rand m-am regasit in ceilalti...am cautat sa fiu cea tare si puternica pentru cei din jurul meu, sperand, inconstient, ca asa ma voi regasi...Ani la rand mi-am intunecat sufletul si mintea cu intrebari si mistere pur umane, incercand parca sa descifrez misterul sufletesc....si am uitat sa imi traiesc viata de zi cu zi, viata cu zambete si nervi, cu stress si bucurii, cu esecuri si victorii, cu batalii si curse de castigat...m-am refulat intr-un suflet surd si frustrat uitand ca sunt OM, format din trup si suflet si ca a fi in viata inseamna a gasi echilibrul dintre interior si exterior...Acum simt ca ma trezesc, desi peste ceva ani s-ar putea sa consider aceasta trezire o greseala adolescentina...dar nu mai conteaza...am invatat ca trebuie intotdeauna sa fac ceea ce simt, ce vreau, ce visez, sau macar sa incerc sa fac...sa invat sa ma iubesc pe mine si sa ma respect, sa ma alint si sa ma dadacesc....sa zambesc in fiecare dimineata catre mine insami si sa imi propun sa am o zi mai buna ca ieri si mai putin buna ca maine....Am invatat sa ma ascult fara sa incerc sa ma limitez in canoane, principii sau reguli etice...sa vorbesc cu mine fara sa ma critic sau sa ma cert...sa ma accept asa cum sunt ...sensibila, vesela, firava, incapatanata, vulcanica si puternica in acelasi timp...sa imi accept paradoxurile fara sa incerc sa le sterg sau sa le anihilez....am invata sa fiu eu, cea parasita si uitata de mine insami in ultimii ani...

dor de viata...

Nu stiu cum se face ca imi amintesc de acest blog in clipele de puritate sufleteasca, atunci cand eu ma intorc cu fata spre mine insami si mai trec in revista ultimile modificari survenite in pustiul sufletesc....Ce neam spurcat oi fi, nu stiu....dar sigur sunt unul dintre cei mai de seama....Dumnezeu mi-a dat atatea calitati, atatea oportunitati si atata minte, incat eu, ca sa nu il dezamagesc as fi putut avea bunul simt sa le si folosesc...In schimb eu cad, clipa de clipa, prada nevoilor mele egoiste, dorintelor surde ce-mi inunda mintea in fiecare noapte, visarilor de romantic incurabil...preferand sa imi rumeg lipsurile si nefericirea, in loc sa mi-o cladesc....Tot timpul sunt nemultumita si goala, pustiita de focul pasiunilor nestinse...caut idealuri ce nici mama idealistilor nu cred ca ar indrazni sa si le imagineze....ca apoi, cand deschid intr-un final ochii si vad ca nu este posibil sa le ating, sa devin trista si deprimata....Pai cum asa, mai Any mai, tu fata desteapta, educata si cu pretentii rationale, te lasi subjugata de niste iluzii...de vise....pai astea te omoara incet-incet, secunda cu secunda....si moartea te va suprinde la fel ca in prima zi de viata....fara nimic trait....De ce???Cum??? Cand??? mi-am pierdut simtul ratiunii...unde mi-a scapat mintea .....de am ramas doar cu doagoarea sufletului??? NU mai vreau sa simt...ci vreau doar sa GANDESCCCCCCCCC....o, tu Descartes, unde esti sa imi despici glanda Hipofiza si sa-mi arunci sentimentalismele la gunoi....>???!!???